(PDF) HISTORICAL REVIEWiini.ro/Revista Istorica/RI_complet/2010_5-6.pdf · 2020. 6. 29. · ospitalier al României, în „Magazin istoric”, 1974, 10; I. Vatamanu, D. Mâţă, Preşedintele - PDFSLIDE.NET (2024)

„Revista istorică”, tom XXI, 2010, nr. 5–6, p. 405–606

HISTORICAL REVIEW

CONTENTS ROMANIA AND POLAND – DIPLOMACY AND CONFLICT

FLORIN ANGHEL, The Dictatorship of Memory. Polish Refugees inRomania (1939–

1945)................................................................................................................409 DANIEL HRENCIUC, 6 September 1939: The Crown Council ofCotroceni and the

Neutrality of the Kingdom of Greater Romania.................................................... 433

ETHNIC GROUPS AND DENOMINATIONS – AGE-OLD MINORITIES

VIOREL ACHIM, The Attempt by the Roma Living in Romania toObtain the Status of National Minority (1948–1949)...........................................................................449

PETRE MATEI, The Gypsy Assemblies of 1919 in Transylvania (I)................................. 467

THE CANTACUZINOS – A FAMILY OF RULERS

MARIANA LAZĂR, Documentary Contributions Concerning thePatrimony of a

Descendant of Prince Şerban Cantacuzino............................................................ 489VICTOR ŢVIRCUN, The Life and Deeds of Count Toma Cantacuzino inRussia (I) ........... 501

SOURCES AND INVESTIGATIONS – DOCUMENTS AND CUSTOMS

ANDREEA-ROXANA IANCU, La fiction juridique au carrefour de lacoutume, du droit

écrit et des pratiques dévotionnelles. Un cas d’adoptionpost-mortem (Valachie, 1795–1810)......................................................................................................517

CRISTIAN ANTIM BOBICESCU, An Unpublished Letter of StanisławŻółkiewski .......... 529

NEW SERIES

TOME XXI, NOS. 5–6

September – December 2010

408

REPRESENTATIVE FAMILIES – BIOGRAPHIES AND DESTINIES

ALEXANDRU CIOCÎLTAN, From the Biography of Knight Friedrich vonKreuzpeck ....... 537 ANGHEL POPA, Old Romanian Families fromBucovina: Reuţ and Racoce ...................... 551 ROBERTPĂIUŞAN, The Sombart and the Leon Families............................................... 555

EUROPEAN INFLUENCES – CULTURAL CONTACTS

NICOLAE LIU, French-Romanian Tangencies and Confluences from theCrusades to the

Time of the Sun King and Romanian Humanism (III)............................................ 567

SCIENTIFIC LIFE

Annual Session of the “Nicolae Iorga” History Institute, 7–8December 2009 (Nagy Pienaru); Conference: “Ethnic Minorities inNineteenth-Century Romania,” Bucharest, 29–31 October 2009 (ViorelAchim); Conference: “Democracy versus Totalitarianism: LessonsLearnt over the Past Twenty Years,” Bucharest, 29–30 March 2010(Cristian Vasile); In Answer to an Act of Aggression (Matei Cazacu).... 581

NOTES AND REVIEWS

*** Istorie şi societate (History and Society), vol. III, coord.by GH. BUZATU, STELA

CHEPTEA, MARUSIA CÎRSTEA, Edit. Mica Valahie, Bucureşti, 2006,636 pp.; vol. IV, coord. by GH. BUZATU, MARUSIA CÎRSTEA, GEORGEROTARU, Edit. Rottarymond, Râmnicu Vâlcea, 2006, 568 pp. (CezarMâţă); THE ROMANIAN ACADEMY, “GEORGE BARIŢIU” HISTORY INSTITUTE OFCLUJ-NAPOCA, Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj,XI, 1946–1947 (The Yearbook of the National History Institute ofCluj), prepared by IOAN MOGA, anastatic edition by VERONICA TURCUŞ,Edit. Argonaut, Cluj-Napoca, 2009, XV + 416 pp. (Viorel Achim);VALERIU ANANIA, Memorii (Memoirs), Edit. Polirom, Iaşi, 2008, 696pp. (Gelcu Maksutovici); MIREL BĂNICĂ, Biserica Ortodoxă Română,stat şi societate în anii ’30 (The Romanian Orthodox Church, Stateand Society in the Thirties), Edit. Polirom, Iaşi, 2007, 268 pp.(Ionuţ Biliuţă); LESZEK KOLAKOWSKI, Principalele curente alemarxismului (The Main Trends of Marxism), vol. III Prăbuşirea (TheFall), Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2010, 448 pp. (CristianVasile); L.E. SEMIONOVA, Kniažestva Valahia i Moldavija. Konets XIV– načalo XIX v. Ocerki vnešnepoliticeskoj istorii, Izd. Indrik,Moskva, 2006, 400 pp. + 21 ills. (Marian Stroia); MARIAN ŢUŢUI,Ada-Kaleh sau Orientul scufundat (Ada-Kaleh or the Sunken Orient),Edit. Noi Media Print, Bucureşti, 2010, 240 pp. + ills.(Adrian-Silvan Ionescu) ...................... 589

„Revista istorică”, tom XXI, 2010, nr. 5–6, p. 405–606

REVISTA ISTORICĂ

S U M A R

ROMÂNIA ŞI POLONIA – DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT

FLORIN ANGHEL, Dictatura memoriei. Refugiaţi poloni în România(1939–1945) ....... 409 DANIEL HRENCIUC, 6 septembrie 1939:Consiliul de Coroană de la Cotroceni şi

neutralitatea Regatului României Mari................................................................433 ETNII ŞI CONFESIUNI – MINORITĂŢI SECULARE

VIOREL ACHIM, Încercarea romilor din România de a obţinestatutul de naţionalitate conlocuitoare (1948–1949).................................................................................449

PETRE MATEI, Adunările ţiganilor din Transilvania din anul 1919(I) .............................. 467

CANTACUZINII – SPIŢE DE CÂRMUITORI

MARIANA LAZĂR, Contribuţii documentare privind patrimoniul unuidescendent al principelui Şerban Cantacuzino...........................................................................489

VICTOR ŢVIRCUN, Viaţa şi activitatea contelui Toma Cantacuzinoîn Rusia (I)................ 501

IZVOARE ŞI INVESTIGAŢII – DOCUMENTE ŞI CUTUME

ANDREEA-ROXANA IANCU, La fiction juridique au carrefour de lacoutume, du droit écrit et des pratiques dévotionnelles. Un casd’adoption post-mortem (Valachie, 1795–1810)......................................................................................................517

CRISTIAN ANTIM BOBICESCU, O scrisoare inedită a lui StanisławŻółkiewski .............. 529

FAMILII REPREZENTATIVE – BIOGRAFII ŞI DESTINE

ALEXANDRU CIOCÎLTAN, Din biografia cavalerului Friedrich vonKreuzpeck............... 537 ANGHEL POPA, Vechi familii româneştidin Bucovina: Reuţ şi Racoce............................ 551 ROBERTPĂIUŞAN, Familia Sombart şi familia Leon.................................................... 555

SERIE NOUĂ

TOMUL XXI, NR. 5–6

septembrie – decembrie 2010

406

INFLUENŢE EUROPENE – CONTACTE CULTURALE

NICOLAE LIU, Tangenţe şi confluenţe franco-române de la cruciadela epoca Regelui Soare şi Umanismul românesc (III)......................................................................567

VIAŢA ŞTIINŢIFICĂ

Sesiunea anuală a Institutului de Istorie „Nicolae Iorga”, 7–8decembrie 2009 (Nagy

Pienaru); Conferinţa: „Minorităţile etnice în România în secolulal XIX-lea”, Bucureşti, 29–31 octombrie 2009 (Viorel Achim);Conferinţa: „Democraţie versus totalitarism: lecţii învăţate înultimii 20 de ani”, Bucureşti, 29–30 martie 2010 (Cristian Vasile);Răspuns la o agresiune (Matei Cazacu)...................................... 581

NOTE ŞI RECENZII

*** Istorie şi societate, vol. III, coord. GH. BUZATU, STELACHEPTEA, MARUSIA

CÎRSTEA, Edit. Mica Valahie, Bucureşti, 2006, 636 p.; vol. IV,coord. GH. BUZATU, MARUSIA CÎRSTEA, GEORGE ROTARU, Edit.Rottarymond, Râmnicu Vâlcea, 2006, 568 p. (Cezar Mâţă); ACADEMIAROMÂNĂ, INSTITUTUL DE ISTORIE „GEORGE BARIŢIU” DIN CLUJ-NAPOCA,Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj, XI, 1946–1947,întocmit de IOAN MOGA, ed. anastatică de VERONICA TURCUŞ, Edit.Argonaut, Cluj-Napoca, 2009, XV + 416 p. (Viorel Achim); VALERIUANANIA, Memorii, Edit. Polirom, Iaşi, 2008, 696 p. (GelcuMaksutovici); MIREL BĂNICĂ, Biserica Ortodoxă Română, stat şisocietate în anii ’30, Edit. Polirom, Iaşi, 2007, 268 p. (IonuţBiliuţă); LESZEK KOLAKOWSKI, Principalele curente ale marxismului,vol. III Prăbuşirea, Edit. Curtea Veche, Bucureşti, 2010, 448 p.(Cristian Vasile); L.E. SEMIONOVA, Kniažestva Valahia i Moldavija.Konets XIV – načalo XIX v. Ocerki vnešnepoliticeskoj istorii, Izd.Indrik, Moskva, 2006, 400 p. + 21 il. (Marian Stroia); MARIANŢUŢUI, Ada-Kaleh sau Orientul scufundat, Edit. Noi Media Print,Bucureşti, 2010, 240 p. + il. (Adrian-Silvan Ionescu).......................... 589

ROMÂNIA ŞI POLONIA – DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT

DICTATURA MEMORIEI. REFUGIAŢI POLONI ÎN ROMÂNIA (1939–1945)

FLORIN ANGHEL

1. CRONICA MARTIRILOR: EXAMENELE DE CONŞTIINŢĂ1 DE LA MARGINEALUMII La marginea târgului Vijniţa, acolo unde niciodată nu aveaide ce să ajungi,

chiar pe malul Ceremuşului, care îl separa de aglomerarea decase sărăcăcioase, adunate în orăşelul polon Kuty, o patrulă decontrol a Corpului 4 Armată a fost pusă în gardă, într-odupă-amiază toropită de 14 septembrie 1939, de un grup de patruautomobile oficiale negre, cu numere de înregistrare polone, cares-au oprit imediat ce au fost somate. Înăuntru – relatează procesulverbal întocmit şi înaintat repede forurilor superioare – se aflaupatru ofiţeri superiori, cu aghiotanţi, obosiţi şi traumatizaţi,încercând să explice, sumar, că aici, în orăşelul românescnecuprins pe hărţile obişnuite, se află capătul drumului lor2.Părăsiseră Varşovia cu câteva zile înainte, copleşiţi de amploareacatastrofei: îşi încălcaseră jurămintele militare şi morale.

Între 14 şi 18 septembrie 1939, dar şi după aceea, frontieraromâno-polonă a fost trecută de către zeci de mii de nefericiţi aisorţii, goniţi de urgia războiului cu Germania sau de represiuneaArmatei Roşii, în frunte cu preşedintele Republicii, IgnacyMoscicki, prim-ministrul, generalul Felicjan Sławoj-Składkowski,ministrul de Externe, Józef Beck, şi comandantul suprem al Armatei,mareşalul Edward Śmigły-Rydz. La 19 septembrie 1939, rezidentulregal Gheorghe Flondor, printr-un comunicat oficial, stabilea cătoţi cei care treceau frontiera româno-polonă se puteau stabili înBucovina, la Hotin, Storojineţ, Rădăuţi, Câmpulung Muscel, Suceava,Dorohoi. La Cernăuţi, printr-o dispoziţie specială, erarechiziţionat întregul hotel „Palace”3. În acelaşi moment, un altrezident regal, al ţinutului Prut, Traian Ionaşcu, le cerea tuturorcelor care puteau da ajutor să fie binevoitori faţă de cei ce urmausă sosească. „Suntem vestiţi – spune comunicatul emis la Iaşi –că

1 Am folosit sintagma lui Czesław Miłosz, şi el refugiat înRomânia, din titlul unui articol

programatic publicat, în polonă, la Bucureşti: Rachunek sumienialiteratury Polskiej odrodzonej, în „Kurier Polski”, Bucureşti,10.12.1939, nr. 453.

2 Centrul de Studii şi Păstrare al Arhivelor Militare Istorice,Piteşti (în continuare: AMR), fond Corpul 4 Armată, dosar 5714, f.158.

3 „Kurier Polski w Rumunii”, Cernăuţi, 21.09.1939, nr. 426.

„Revista istorică”, tom XXI, 2010, nr. 5–6, p. 409–431

410 Florin Anghel 2

refugiaţi din Polonia, intraţi în ţară, în ultimele zile, vorveni curând să se adăpostească şi în oraşele şi satele din ţinutulnostru. Printre ei se găsesc foarte mulţi fără bani, fără hrană, încea mai mare suferinţă. Datori suntem, ne obligă un elementarsentiment de umanitate să-i primim cu bunăvoinţă, să-i ajutăm înaceste clipe de deznădejde şi lipsă.”4

Asupra numărului refugiaţilor nu există un consens româno-polon:arhivele diplomatice româneşti avansează cifra de 100.000 de civilişi militari5 şi ea este susţinută de cercetări româneşti6 şipolone7. Arhivele militare româneşti propun cifra de 60.000 derefugiaţi, cu precizarea că la 27 septembrie 1939 se găseau înRomânia 20.815 ofiţeri şi soldaţi, iar două săptămâni mai apoi, la8 octombrie 1939, 25.6288. Evidenţa Comisariatului General pentruRefugiaţii Poloni, care a funcţionat în cadrul Ministerului românde Interne, a consemnat 49.547 persoane cu cetăţenie polonă care auprimit azil până la data de 4 octombrie 1939 (dintre care 23.035militari)9, părere susţinută şi de cel mai avizat cercetător alproblemei, Tadeusz Dubicki10. Versiunea lui Dubicki esteargumentată şi de către Leopold Unger, o foarte credibilă figură adiasporei polone, aflat şi el, la Bucureşti, în

4 Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale (în continuare: DJAN)Iaşi, fond Primăria Municipiului Iaşi, dosar 150/1939, f. 9.

5 Arhiva Ministerului Afacerilor Externe (în continuare: AMAE),fond 71/1920–1944 Polonia, vol. 60, f. 141.

6 A. Kareţchi, L. Eşanu, Demnitari polonezi refugiaţi în Româniala începutul celui de-al Doilea Război Mondial, în „AnuarulInstitutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol”, XII, 1975; oversiune mai completă apare în volumul Oltenia. Studii şicomunicări. Polonezi în România după anul 1939, ed. LuchianDeaconu, Otilia Gherghe, Craiova, 1996. De asem*nea, A. Kareţchi,L. Eşanu, Poporul român în sprijinul refugiaţilor polonezi în aniicelui de-al Doilea Război Mondial, în „Anuarul Institutului deIstorie şi Arheologie A.D. Xenopol”, VII, 1970; Iidem, 100 zile pepământul ospitalier al României, în „Magazin istoric”, 1974, 10; I.Vatamanu, D. Mâţă, Preşedintele Poloniei Ignacy Moscicki la Bicaz(septembrie 1939), în „Memoria antiquitatis”, II, 1970; MilicăMoldoveanu, Contribuţii privind relaţiile româno-poloneze în timpulcelui de-al Doilea Război Mondial, în „Revista de istorie”, 1979,6; Florin Anghel, Câteva date despre polonezii din România.Minoritatea polonă şi refugiaţii, 1939–1940, în „Revista istorică”,1997, 7–8; Cezar Avram, Vladimir Osiac, Roxana Radu, Les réfugiéspolonais hébergés par l’Olténie des années 1939–1940, în vol.Informations et l’imaginaire. Images roumaines sur la Pologne etimages polonaises du sud-est européen du XVII au XX siècle, coord.Dan Berindei, Bucarest, 2007; Daniel Hrenciuc, Un destin pentruistorie. Polonezii din Bucovina (1774–2008), Iaşi, 2008. O foartebună şi sintetică prezentare a problemei refugiaţilor poloni înRomânia a făcut istoricul din Chişinău Anatol Petrencu, Poloneziiîn anii celui de-al Doilea Război Mondial, 2 vol., Chişinău,2004.

7 Tadeusz Dubicki, Polscy uchodzcy w Rumunii, 1939–1945,Warszawa, 1995. V. şi Tadeusz Dubicki, Alicja Sowinska-Krupka,Warunki życia uchodżców polskich w Rumunii w laatch 1939–1945, în„Acta Universitatis Lodzienzis. Politologia”, 18, 1988.

8 Petre Otu, Relaţiile româno-poloneze în anii 1939–1940.Sprijinul acordat de statul şi poporul român refugiaţilor militaripolonezi, în vol. Oltenia. Studii şi comunicări, ed. LuchianDeaconu, Otilia Gherghe, p. 19.

9 Aurel Loghin, Dumitru Tuţu, Sprijinul acordat de Româniarefugiaţilor polonezi în anii celui de-al Doilea Război Mondial, în„Analele Institutului de Studii Social-Politice”, an XIV, 1968, nr.4.

10 Tadeusz Dubicki, op. cit., p. 11.

3 Dictatura memoriei 411

1939–1940, în posesia unui „bilet de identitate pentru refugiatpolon”11. Informaţiile deţinute de istoricul britanic DennisDeletant, bazate pe mărturiile colonelului Zygmunt Wenda, lider alTaberei Unităţii Naţionale (O.Z.N.), şi el refugiat în România,avansează cifra de 45.000 de persoane12. Pe de altă parte, sursebritanice ale timpului – agenţia Reuters şi cotidianul „ManchesterGuardian” –, citate de cercetători români, dau numărul de 65.000 depersoane, din care 23.500 soldaţi şi ofiţeri13. În discursul ţinutîn faţa Parlamentului României, la 14 mai 1996, preşedinteleRepublicii Polone, Aleksander Kwasniewski, insista asupra cifrei de100.000 de poloni refugiaţi. „Mulţi dintre ei – continuapreşedintele Republicii – au supravieţuit numai datorităospitalităţii de care s-au bucurat pe pământul României. Numeroşipolonezi au ajuns la armatele poloneze din Franţa. Acest lucru afost posibil mulţumită solidarităţii acordate refugiaţilor depoporul român, precum şi atitudinii Guvernului Român.”14

Aceste neconcordanţe sunt vechi, din momentul în careistoriografia română a început să analizeze tema, în anii ’70 aisecolului XX, şi au la bază cel puţin două situaţii, complementare:lipsa unor proiecte ştiinţifice comune, tematice, întrespecialiştii români şi poloni (şi, aici, am completa cudesconsiderarea din partea istoriografiei române a unor abordăritemeinice şi profesionale, inclusiv prin utilizarea informaţiei delimbă polonă) şi, la fel de important, condiţiile specifice alerefugiului şi incapacitatea – dovedită – atât a autorităţilorromâne, cât şi a guvernului în exil de a recenza miile de persoanecare, pentru mai mult sau mai scurt timp, s-au aflat în România.Necunoaşterea limbii polone de către aproape toţi cercetătoriiromâni care s-au aplecat asupra temei (din păcate, deloc mulţi şi,la fel de grav, foarte puţini chiar şi în zilele noastre, încondiţiile unei legislaţii arhivistice extrem de permisive) aîmpiedicat o analiză corectă, completă şi temeinică. Nu există, dinpartea română, nici măcar o prezentare sintetică, dar corectă, atemei: studiile şi articolele răspândite prin câteva reviste şivolume colective nu pot construi o imagine extrem de complexă aproblemei. O parte dintre ele nu depăşesc decât arareori cadrulgeneral, impregnat de câteva marote (am aminti, doar, epopeeatezaurului Băncii Naţionale a Poloniei evacuat prin portulConstanţa15), iar altele aprofundează unele aspecte de istorieregională, absolut

11 Leopold Unger, Intruz, Warszawa, 2002, p. 23. Îi mulţumesc şipe această cale colegului Bartolomej Szmoniewski, de la Institutulde Arheologie din Cracovia, al Academiei Polone de Ştiinţe, pentrucă mi-a semnalat această mărturie.

12 Dennis Deletant, Hitler’s Forgotten Ally. Ion Antonescu andHis Regime, Romania 1940–1944, London, 2006, p. 12.

13 A. Kareţchi, L. Eşanu, Poporul român, p. 7. 14 DiscursulPreşedintelui Aleksander Kwasniewski în şedinţa comună a CamereiDeputaţilor şi

Senatului, 14 mai 1996, înhttp://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5013&idm=1&idl=1(accesat la 23 ianuarie 2009).

15 La 13 septembrie 1939, prin portul Constanţa via Istanbul aufost transportate 1.261 lăzi, conţinând 82.403 kg aur, cea mai mareparte a tezaurului Bank Polski. O altă parte a aurului polon,în

412 Florin Anghel 4

necesare, de altfel, pentru a construi un întreg. Apoi, la felde grav, tendinţa de a minimaliza neajunsurile şi situaţiilecritice create de către autorităţile române ale timpului, care aufost aproape permanent trecute cu vederea de către cercetătoriiromâni, mai preocupaţi de a scoate în evidenţă situaţiile – multe,e drept – favorabile.

Lucrările româneşti mai vechi, din anii ’70–’80, nu utilizeazăniciodată surse polone. Acestea din urmă, însă, adesea completeazăşi – credem necesar a sublinia – uneori contrazic versiunileoficiale de la Bucureşti (să nu uităm că în toamna lui 1939 regimulpolitic românesc nu mai era deja unul democratic). După 1990, ceeace era de aşteptat s-a realizat foarte puţin: oferta cercetăriiromâneşti asupra problemei refugiaţilor poloni din 1939–1945 esteîncă una extrem de firavă, cu foarte multe preluări din tradiţiaistoriografică clasică, cu rare utilizări ale surselor polone(arhive, memorii, jurnale, presă, monografii, studii). O menţiuneaparte ar fi volumul editat de către Muzeul Olteniei din Craiova,în 1996, sub coordonarea lui Luchian Deaconu şi a Otiliei Gherghe,cu texte aparţinând celor două istoriografii. Singurul spaţiu,limitat, de discuţii asupra problemei refugiaţilor a rămasprogramul ştiinţific şi cultural anual al Uniunii Polonezilor dinRomânia, filiala din Suceava, sub coordonarea doamnelor StanislawaJakimowska şi Elżbieta Wieruszewska, unde cercetători din Româniaşi Polonia dezbat, pe baza unor cercetări minuţioase şi beneficiindde medierea comunităţii polone din Bucovina, pe marginea multoradintre aspectele relaţiilor bilaterale.

Tot în sensul rezultatelor ce se lasă aşteptate din parteaistoriografiei române trebuie semnalată apariţia în Polonia, înanul 2007, a unui volum de documente diplomatice pentru perioadaseptembrie–decembrie 1939, cu ample referiri la situaţiarefugiaţilor din România16.

Opinia noastră personală, după ce am investigat arhivelediplomatice româneşti şi, mai apoi, pe cele ale Consulatului polonde la Constanţa, este aceea că există liste impresionante depersoane care au trecut prin România fără a se înregistra deoarecese îmbarcau pe vasele de pasageri17 care plecau spre Istanbul,Beirut sau Alger (şi, de aici, mulţi spre Americi) sau obţineaupaşapoarte din partea altor misiuni diplomatice (în special aleRepublicii Chile), călătorind ceva mai în siguranţă18. Această dinurmă situaţie este valabilă îndeosebi pentru perioada 1940–1943 şipriveşte un număr de refugiaţi nerecenzaţi din cauza condiţiilorclandestine în care au sosit şi plecat de pe teritoriul României(nu am putut ajunge la o greutate de 3.057 kg, depozitată înseifurile Băncii Naţionale a României, a fost restituită statuluipolon la 17 septembrie 1947.

16 Polskie Dokumenty Dyplomatyczne (wrzesień–grudzień 1939), ed.W. Rojka, Warszawa, 2007.

17 Archiwum Akt Nowych, Warszawa, fond Konsulat HonorowyRzeczpospolitej Polskiej w Konstancje, dosarele 20 şi 21 înspecial, toate filele.

18 Florin Anghel, Ieşirea din infern: refugiaţii poloni şimisiunile diplomatice chiliene din România, 1940–1943, în „Studiişi materiale de istorie contemporană”, vol. III, 2004, p.33–42.

5 Dictatura memoriei 413

concluzie definitivă, dar credem, pe baza investigaţiilorarhivistice de până acum, că este vorba despre alte câteva mii depersoane, o bună parte evrei). Cunoaştem de exemplu că, doar peparcursul a două zile, 17 şi 18 septembrie 1939, pe aeroportul dinCernăuţi au aterizat 200 de avioane civile şi militare şi că,printr-un alt punct de frontieră, din oraşul Vijniţa, în aceleaşizile, au intrat în România aproape 3.000 de autoturisme şi camioaneşi 10 companii de infanterie19. Evident, este foarte greu să facemo evaluare a persoanelor care sunt cuprinse în doar aceste douămomente şi, la fel, să stabilim câţi au rămas în România şi pentrucât timp. În consecinţă, estimarea noastră insistă asupra uneicifre care depăşeşte 100.000 de refugiaţi.

Autorităţile române au permis, deja de la sfârşitul anului 1939,plecări masive ale refugiaţilor civili şi militari spre Franţa (înspecial), Marea Britanie, Turcia, Orientul Apropiat, Africa de Nordşi S.U.A. La începutul anului 1941, conform datelor oficiale, înRomânia mai existau în jur de 3.000 de persoane refugiate, din careaproape 2.500 în localităţi din Oltenia (dintre acestea, 1.700 eraumilitari şi ofiţeri). În luna noiembrie 1943 erau consemnaţi 2.292refugiaţi cu alocaţii de întreţinere, alături de alţi 250 derefugiaţi fără ajutor material şi de alţi 300 aflaţi, pentrudiverse motive, în detenţie20. La Govora locuiau 27 de foştidemnitari ai guvernului polon refugiat, alături de familiile lor21,în vreme ce în Basarabia, la 1 decembrie 1942, erau consemnaţi4.905 refugiaţi (2.916 în judeţul Tighina, 1.098 în judeţul Chiliaşi 891 în judeţul Cetatea Albă)22. La sfârşitul anului 1944,înaintea începerii procedurii de repatriere a tuturor refugiaţiloraflaţi pe teritoriul României (proces încheiat în aprilie 1946),Comisariatul pentru Refugiaţi mai avea în evidenţă 2.945 depersoane (1.917 bărbaţi, 829 de femei, 199 de copii)23.

Parcurgerea listelor de refugiaţi poloni, alcătuite de diferiteautorităţi ale statului român, încă mai rezervă surprize. Astfel, oNotă a Serviciului Controlului Străinilor din Direcţia Generală aPoliţiei, emisă la 27 octombrie 1943, îl menţionează, întreimportanţi foşti demnitari, membri ai guvernului refugiat, şi pestudentul Juliusz Demel (născut în 1921), internat în lagăr, laCernăuţi, la 20 octombrie 1942, condamnat la 12 ani de închisoarecivilă pentru tentativă de trecere frauduloasă a frontierei înBulgaria24. Mai târziu, studentul, devenit profesor alUniversităţii din Wrocław, s-a specializat în istoria României şi adevenit cea mai cunoscută figură a istoriografiei polone avândpreocupări ştiinţifice româneşti.

19 Arhivele Naţionale Istorice Centrale (în continuare: ANIC),fond Ministerul de Interne,

dosar 305/1940, vol. 1, f. 89–90. 20 Idem, fond PreşedinţiaConsiliului de Miniştri, Serviciul Special de Informaţii, dosar

45/1943, f. 2–19. 21 Ibidem, f. 33. 22 Idem, fond DirecţiaGenerală a Poliţiei, dosar 170/1935, f. 18. 23 Tadeusz Dubicki, op.cit., p. 13–23. 24 ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri,Serviciul Special de Informaţii, dosar

45/1943, f. 21–22.

414 Florin Anghel 6

Monografia sa dedicată istoriei României este şi astăzi un modelîncă nedepăşit în Polonia25.

Au existat numeroase organizaţii şi asociaţii – uneleconstituite ad-hoc – care s-au implicat în procesul de acordare deajutor material, moral şi medical pentru refugiaţi: ar fi desubliniat aici Societatea Română a Prietenilor Poloniei (cu filialela Bucureşti, Iaşi, Cluj şi Cernăuţi)26, asociaţia Fraternitateadin Suceava şi societatea Amicii Poloniei din Iaşi, creată în192627. O situaţie obişnuită şi concludentă este cea petrecută laBotoşani la 25 septembrie 1939, când în doar câteva ore locuitoriiobişnuiţi ai oraşului au pus la dispoziţie peste 300 de camerepentru aproximativ 2.000 de refugiaţi ameninţaţi să rămână subcerul liber28. Alături de acestea, numeroase asociaţii şiorganizaţii, în special din S.U.A. şi Marea Britanie (inclusiv prinintermediul Bisericii Catolice şi al Crucii Roşii), s-au implicatfinanciar şi logistic în ajutorarea refugiaţilor (Y.M.C.A. aorganizat o tabără specială la Timişu de Jos, lângă Predeal),uneori prin facilitarea emigraţiei spre Orient sau America. Astfel,Comisia Americană pentru Asistenţa Refugiaţilor Poloni a desemnatdrept parteneri Asociaţia Creştină a Femeilor şi Asociaţia Creştinăa Tinerilor. Până la 15 noiembrie 1939, adică în perioada de vârf amisiunii sale, organizaţia a deschis centre în foarte multe oraşe:Bucureşti, Ploieşti, Târgovişte, Pucioasa, Piteşti, Slatina,Pătârlagele, Buzău, Tg. Jiu, Craiova, Turnu Severin, Călăraşi,Râmnicu Sărat29.

O situaţie aparte regăsim la Bacău, unde comunitatea evreiascădin oraş, influentă şi numeroasă, s-a mobilizat exemplar pentrususţinerea refugiaţilor într-un Comitet de Asistenţă a RefugiaţilorEvrei Poloni. Nu există, însă, diferenţieri rasiale în acţiunea degăzduire şi ajutorare: lista celor aproape 2.000 de refugiaţisosiţi în oraşul şi judeţul Botoşani în septembrie–octombrie 1939,cu aproape jumătate dintre ei evrei, stă mărturie30. La fel staulucrurile cu lista refugiaţilor civili din Buzău, din toamna anului193931.

Cu ajutorul reprezentanţilor diplomatici încă acreditaţi laBucureşti, dar şi al liderilor comunităţii polone din România32,reprezentată de senatorul Tytus

25 Juliusz Demel, Historia Rumunii, Warszawa, 1985. 26 IonPetrică, Literatura polonă în România în timpul celui de-al DoileaRăzboi Mondial, în

vol. Relaţii culturale româno-polone, coord. Ion Petrică,Bucureşti, 1982, p. 218. 27 A. Kareţchi, L. Eşanu, Poporul român,p. 6. 28 Ibidem, p. 4. 29 ANIC, fond Ministerul de Interne,Direcţia Contabilitate, dosar 167/1939, f. 62–65. 30 DJAN Iaşi,Fond Rezidenţa Ţinutului Prut, dosar 161/1939, f. 420–451. 31 DJANBuzău, fond Prefectura Judeţului Buzău, dosar 9/1939, f. 1–4. 32Comunitatea polonă din România, majoritar stabilită în Bucovina,număra 48.310 suflete,

conform recensământului din 29 decembrie 1930 (Anuarul statistical României pe 1937 şi 1938, Bucureşti, 1939, p. 58–59). Surse dininteriorul comunităţii susţineau că în România Mare trăiau peste60.000 de poloni („Kurier Polski w Rumunii”, an II, 22.07.1932, nr.51), iar cercetători români ai problemei insistă asupra unei cifremaximale de 100.000 persoane (Daniel Hrenciuc, Un destin pentruistorie: polonezii în Bucovina, 1774–2008), Iaşi, 2008, p. 246.Pentru evoluţia comunităţii polone din România, din perspectivacercetării istoriografice româneşti: Florin Anghel, Polskiespołeczności w

7 Dictatura memoriei 415

Czerkawski (membru marcant al Frontului Renaşterii Naţionale)33,a luat fiinţă Comitetul Central Polon de Ajutorare a Refugiaţilor(Centralny Polski Komitet Pomocy Uchodżców), cu sediul la Bucureşti(pe strada Roma 38)34. Totodată, soluţia unei apropieri între toţirefugiaţii poloni din România – dincolo de deosebirile politice saude religie (o parte erau evrei fugiţi din zonele răsăritene, dupăintrarea Armatei Roşii, la 17 septembrie 1939) – a fost găsită decătre Tomasz Arciszewski, viitor premier al guvernului în exil dela Londra, care a creat, în ianuarie 1940, Cercul Polon deConciliere (Polskie Koło Porożumienia w Rumunii)35.

Oficial, la 27 septembrie 1939, prin Decretul Regal nr. 3545 s-aconstituit Comisariatul General al Evidenţei şi AjutorăriiRefugiaţilor Poloni şi al Internaţilor Politici, pe lângăPreşedinţia Consiliului de Miniştri, sub conducerealocotenent-colonelului Hagi Stoica36. Din decembrie 1939,Comisariatul a trecut în subordinea Ministerului de Interne. „Ar fide dorit – scria noul funcţionar guvernamental – ca toatecomitetele de ajutorare române sau străine, ca şi Crucea RoşieRomână, să fie obligate să lucreze numai cu noi, pentru coordonareaoperei de asistenţă şi un control riguros al ei.”37

Refugiaţii, civili şi militari, au fost stabiliţi prin deciziaadministraţiei centrale româneşti, la 23 septembrie 1939, înlocalităţi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea38. Refugiaţilor civilili s-au atribuit domicilii în tabere din Buzău, Târgovişte,Ploieşti, Pucioasa, Râmnicu Sărat, Constanţa, Giurgiu, TurnuMăgurele, Craiova, Târgu Jiu, Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea,Călimăneşti, Slatina, Drăgăşani, Curtea de Argeş, Strehaia şiOrşova. Refugiaţii militari au fost stabiliţi în tabere create laPiteşti, Câmpulung Muscel, Slatina, Caracal, Râmnicu Vâlcea,Calafat (pentru soldaţi obişnuiţi), Băile Herculane (pentrugenerali), Călimăneşti (pentru ofiţeri superiori) şi Costeşti,Drăgăşani şi Corabia (pentru subofiţeri). Cea mai mare parte afoştilor demnitari (miniştri, secretari de stat, înalţifuncţionari, alături de familiile lor) au primit domiciliu învilele de la Govora şi Olăneşti.

Wielkiej Rumunii, 1918–1940, în „Studia Polonijne”, Lublin, 17,1996; Idem, Identitatea duală a unei comunităţi etnice: poloni şislovaci în Bucovina, 1937–1944. Manipularea etnică în timpulcrizelor politice internaţionale, în „Altera”, Tg. Mureş, 25, 2004;Daniel Hrenciuc, Consideraţii asupra evoluţiei comunităţilorpoloneze din Bucovina în perioada interbelică, în „AnaleleBucovinei”, VIII, 2002, nr. 1; Florin Pintescu, Daniel Hrenciuc,Istoria şi tradiţiile minorităţii polone, Suceava, 2004.

33 Radu Florian Bruja, Polonezii din România în FrontulRenaşterii Naţionale, în vol. Rumuni i Polacy w Europie. Historia idzień dzisiejszy/ Români şi polonezi în Europa. Istorie şi prezent,coord. Stanislawa Jakimowska, Elżbieta Wieruszewska, Suceava, 2006,p. 145–150.

34 Ion Petrică, op. cit., p. 218. 35 Ibidem. 36 ANIC, fondMinisterul de Interne, Direcţia Contabilitate, dosar 16/1939, f.26. 37 Ibidem, dosar 305/1940, vol. II, f. 61–65. 38 DJAN Buzău,fond Prefectura Judeţului Buzău, dosar 2/1940, f. 24–25.

416 Florin Anghel 8

Există situaţii, precum cea din 12–13 aprilie 1940, când, dinconsiderente de ordin strategic şi de organizare, taberele derefugiaţi de pe valea Prahovei şi din Ploieşti au fost desfiinţateintempestiv, iar oamenii au fost transferaţi în judeţele Dolj,Muscel şi Olt. „Starea de spirit a celor evacuaţi – arată un raportdin 13 aprilie al Inspectoratului General al Jandarmeriei – eraînăbuşită de durerea unor oameni intelectuali pribegi ai uneisoarte vitrege.”39

În alte situaţii, refugiaţii sunt aşezaţi în localităţi cu totulimproprii locuirii obişnuite: ne referim, de exemplu, la cele 203persoane – cea mai mare parte din ele de origine ucraineană –plasate în comunele Fântânele, Gârleni, Racova şi Blăgeşti dinjudeţul Bacău. „Starea de spirit a acestora – consemnează un raportal Biroului Poliţiei Bacău, din 7 octombrie 1939 – este oarecumagitată, pe motivul că nu sunt mulţumiţi de felul cum suntalimentaţi. Ei refuză să mănânce mămăligă, aşa cum se hrăneştepopulaţia satelor din această regiune.”40

Mai trebuie adăugat şi că, după consolidarea noilor realităţigeopolitice germano-sovietice pe teritoriul polon, guvernul de laBucureşti a decis restricţionarea drastică, chiar interzicereaintrării în ţară a celor care se aflau, acum, sub jurisdicţiesovietică. Astfel, la 28 septembrie 1939, un Comunicat alPreşedinţiei Consiliului de Miniştri anunţa că „intrarea în ţară aparticularilor, îndeosebi a celor din regiunile galiţiene (înpartea de răsărit a Republicii Polone, ocupată după 17 septembrie1939 de către U.R.S.S. – n.n.) este riguros interzisă”41. Credem,mai degrabă, că în acest caz este vorba despre o reglementare înspirit antisemit, la Bucureşti existând o stare de puternicăsurescitare după asasinarea, la 21 septembrie 1939, aprim-ministrului Armand Călinescu şi după ameninţările fărăprecedent venite dinspre Berlin în legătură cu statutul foştilordemnitari poloni refugiaţi. O bună parte dintre refugiaţii veniţidin fostele regiuni răsăritene erau evrei, iar o inflamare şi maiputernică a relaţiilor româno-germane ar fi condus, în opiniafactorilor de conducere, la un conflict deschis. De altminteri,acelaşi Comunicat din 28 septembrie 1939 preciza limpede că„persoanele care au deţinut situaţiuni politice vor fi îndatorite adomicilia în localităţi anume indicate, abţinându-se de la oriceactivitate de ordin public”42.

Preşedintele în exerciţiu al Republicii, Ignacy Moscicki, atrecut frontiera în noaptea de 17 spre 18 septembrie şi, de laCernăuţi, a plecat cu un tren special la Bicaz, unde regele Carolal II-lea i-a pus la dispoziţie, fără restricţii, castelul său devânătoare, refuzându-i, însă, părăsirea teritoriului României.Sănătatea deloc formidabilă a preşedintelui, ca şi presiunilepentru aşezarea sa într-o localitate mai apropiată de o frontierăsigură, pentru o evacuare rapidă şi discretă, au convins guvernulromân să accepte mutarea la Craiova, în centrul oraşului, înpalatul Jean Mihail (la 30 septembrie 1939, Ignacy Moscickirenunţase la prerogativele sale de

39 ANIC, fond Inspectoratul General al Jandarmeriei, dosar26/1940, f. 148. 40 DJAN Bacău, fond Prefectura Judeţului Bacău,dosar 48/1939, f. 173–174. 41 ANIC, fond Ministerul de Interne,dosar 305/1940, vol. II, f. 14–23. 42 Ibidem.

9 Dictatura memoriei 417

şef al statului). În capitala Olteniei a ajuns în noaptea de 4spre 5 noiembrie 1939, cu un tren special, fiind întâmpinat la garăde către primarul oraşului şi de rezidentul regal. Foarte slăbitfizic, cu vizibile tulburări de memorie43, Moscicki a petrecut aici52 de zile, sub strictă supraveghere. După o vizită făcută acestuiaîn Ajunul Crăciunului în acelaşi an, colonelul T. Dimitriu,prefectul judeţului Dolj, relata ministrului de Interne că IgnacyMoscicki „se hrăneşte greu şi noaptea nu se poate odihni. Ceva maimult, îl părăseşte şi memoria, astfel limba franceză pe care avorbit-o cândva n-o mai vorbeşte deloc, iar limba germană pe care aposedat-o foarte bine, o vorbeşte azi cu foarte multă greutate.”44Cu sprijinul tacit al autorităţilor române şi al exilului politicpolon, a părăsit ţara, îndreptându-se spre Elveţia. Aici, laVersoix, în 1946, şi-a găsit sfârşitul.

Mareşalul Edward Śmigły-Rydz, comandantul-şef al Armatei Polone,a trecut frontiera alături de membrii guvernului, în noaptea de 17spre 18 septembrie şi, după o scurtă şedere la Cernăuţi, i s-astabilit domiciliul în palatul Jean Mihail din Craiova (din 23septembrie). Intervenţia ataşatului militar al Ambasadei RepubliciiPolone la Bucureşti, Tadeusz Zakrzeński, care l-a acuzat depărăsire a câmpului de luptă, l-a convins pe mareşal să demisionezedin înaltul post militar. Pentru puţină vreme, însă, deoarece la 27octombrie 1939 a revenit asupra deciziei şi a solicitatreînvestirea în funcţia de şef al armatei polone. Anterior,autorităţile locale doljene permiseseră soţiei acestuia, MartaŚmigły, şi suitei sale să părăsească România, cu destinaţia Paris(la 1 octombrie 1939)45. În aceste condiţii, s-a decis evacuareamareşalului dintr-un loc atât de vizibil, precum imobilul dincentrul Craiovei, rezervându-i-se o vilă la Dragoslavele (jud.Muscel). De aici, profitând şi de sprijinul decidenţilor militariromâni, a evadat la 10 decembrie 1940, îndreptându-se, prinUngaria, spre teritoriul ocupat al Poloniei46. A încetat din viaţăla 2 decembrie 1941, la Varşovia.

Ministrul de externe Józef Beck a fost trimis, după o scurtăşedere la Cernăuţi şi Slănic Moldova, la Braşov (la hotelul „Aro”).Din primăvara anului 1940 a fost mutat la Snagov, de unde, înoctombrie 1940, profitând de situaţia politică tulbure din ţară, aîncercat să evadeze. Generalul Antonescu, dorind să evite unconflict major cu Germania, a decis mutarea lui Beck în Bucureşti,în imobilul din strada Toma Stelian 2, unde a rămas până ladevastatorul bombardament din 4 aprilie 194447. Documentele dinArhivele Naţionale ale României consemnează

43 Cezar Avram, Vladimir Osiac, Roxana Radu, op. cit., p. 74. 44ANIC, fond Ministerul de Interne, Direcţia Contabilitate, dosar167/1939, f. 111. 45 Ibidem. 46 Jerzy Stańczyk, Edward Rydz-Śmigły,în vol. Słownik biograficzny Europy Środkowo-

Wschodniej XX wieku, ed. Wojciech Roszkowski, Jan Kofman,Warszawa, 2004, p. 1098–1099. 47 Cea mai bună cronologie a şederiilui Józef Beck în România a făcut-o Milică Moldoveanu.

Textul său a fost editat postum de revista „Magazin istoric” înanul 2003 – Milică Moldoveanu, Ultimele zile ale lui Józef Beck,www.icnet.ro/history/archive/mi2003/current3/mi26.htm (accesat la12.10.2008). Relatări memorialistice româneşti se regăsesc laGrigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomaticăîntreprinsă în anul 1939, Bucureşti, 1992 (capitolul În vagoncu

418 Florin Anghel 10

permanenta supraveghere a demnitarului şi a familiei sale, chiarşi în situaţii de-a dreptul scandaloase. Astfel, în ultima fază abolii, în primăvara anului 1944, lui Beck nu i se mai permiteaieşirea în grădina casei decât însoţit şi cu aprobare. Documentelearată că anterior fostului ministru de Externe i se interzisesechiar şi traversarea lacului Snagov, pentru a lua masa, subpretextul că poate fugi spre Ploieşti. În ultimul stadiu al boliide plămâni, a fost din nou mutat în satul Stejarul (azi Stăneşti),comuna Chirculeşti (azi Singureni), judeţul Vlaşca (azi Ilfov),unde s-a săvârşit din viaţă după o lună, la 5 iunie 1944, fiindînmormântat la cimitirul Bellu Catolic (şi exhumat, cu onorurinaţionale, în anii ’90).

În multe dintre localităţile de refugiu, cu sprijinulautorităţilor române şi al organizaţiilor religioase şi decaritate, au funcţionat şcoli primare, gimnazii şi chiar licee înlimba polonă: Ploieşti (1939–1941), Călimăneşti (1939–1941),Târgovişte (1939–1941), Drăgăşani (1939–1941), Govora (1939–1941),Târgu Jiu (1939–1941), Brăila (1939–1940), Roşiori de Vede (1939),Călăraşi (1939), Băile Herculane (1939), Buzău (1939). Licee cupredare în limba polonă au funcţionat, până în 1945, la Bucureşti,Craiova şi Ploieşti. În special foştii demnitari internaţi laGovora insistau pentru mutarea lor într-o astfel de localitate,pentru ca o parte dintre copiii lor să poată frecventa o instituţiede învăţământ în limba polonă48.

2. RECEPTARE ŞI MEMORIE

Este incorect să discutăm despre o reacţie unanim favorabilăcauzei polone

din partea elitei româneşti: şi aici aducem în discuţie maidegrabă dualitatea discursului şi acţiunilor şi nu neapăratdeclaraţiile politice sau publice, care, inerent, reflectau osituaţie internaţională delicată şi cereau măsuri extrem deprudente49. În mod foarte categoric, opinia aceasta a diferitfundamental de cea a majorităţii covârşitoare a oamenilorobişnuiţi, extrem de deschişi spre a ajuta şi rezolva nenumărateleprobleme ale refugiaţilor. Pe de altă parte, personalităţiexcepţionale precum N. Iorga nu s-au sfiit să intervină public şipolitic în favoarea cauzei statului polon şi în sprijinul celoraflaţi pe teritoriul României50. Cea mai expresivă descriere azilelor care au marcat dispariţia Poloniei aparţine EufrosineiDvoicenco, doctorandă a savantului, aflată la Varşovia (trimisăacolo de Iorga cu o

colonelul Beck, p. 37–63) şi I. Igiroşianu, Fărâme de la unfestin, Bucureşti, 1991. V. şi Paul Nicolae, Diplomaţia ultimeişanse. Vizita lui Grigore Gafencu la Varşovia – martie 1939, învol. W kręgu relacji polsko-rumuńskich. Bliżej siebie/ În lumearelaţiilor polono-române. Mai aproape unii de alţii, coord.Stanislawa Jakimowska, Elżbieta Wieruszewska, Suceava, 2005, p.203–209.

48 ANIC, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, ServiciulSpecial de Informaţii, dosar 45/1943, f. 33.

49 Pentru întreaga discuţie, v. Florin Anghel, Câteva imaginiromâneşti despre „potopul” polon din septembrie 1939, în „Revistaistorică”, 1998, nr. 1–2, p. 55–67.

50 Două texte le-am ales drept reprezentative pentru problemă:N. Iorga, Se pot distruge popoare?, în „Neamul românesc”, an 34, 9septembrie 1939, nr. 199; Idem, Wawel, în „Cuget clar”, an 4, 26octombrie 1939, nr. 16.

11 Dictatura memoriei 419

bursă) în septembrie 1939, care a lăsat o mărturie tulburătoare,puţin cunoscută publicului românesc51.

La 6 septembrie 1939, premierul Armand Călinescu anunţaneutralitatea României faţă de conflictul germano-polon: câtevazile mai apoi, la 9 septembrie, ministrul Reich-ului, WilhelmFabricius, avertiza clar Bucureştii asupra unui posibil ajutoracordat membrilor guvernului de la Varşovia. În răspunsul său,Grigore Gafencu a asigurat că nu va acorda azil vreunuia dintreliderii Republicii Polone, ci doar va permite tranzitareateritoriului. Şi acest aspect, în opinia Berlinului, era un actcare ar fi încălcat neutralitatea declarată şi care ar fi pututafecta relaţiile bilaterale52. În momentul în care guvernul polon aintrat pe teritoriul român, în noaptea de 17 spre 18 septembrie1939, Armand Călinescu şi regele Carol al II-lea au vrut să creezeaparenţa că miniştrii poloni au devenit, prin refugiu, persoaneparticulare care pot tranzita un teritoriu pentru a ajunge înexil.

La 18 septembrie 1939, la Cernăuţi, prin intermediul unoroficiali ai guvernului român, s-a încercat obţinerea uneideclaraţii publice din partea guvernului polon potrivit căreiafiecare ministru refugiat renunţa la funcţia publică. Refuzulcategoric unanim al oamenilor de stat poloni, alături de teama uneiagresiuni comune germano-sovietice (efect al Protocolului adiţionalsecret al Pactului Ribbentrop-Molotov) şi asupra României(amplificată şi de asasinarea, la 21 septembrie 1939, aprim-ministrului Armand Călinescu) au determinat autorităţile de laBucureşti să ia o măsură extremă: fixarea de domicilii obligatorii,în diferite locuri din ţară, pentru toţi demnitarii refugiaţi.

În mod limpede, însă, dincolo de disputa legată de terminologie(„internare” versus „azil”), soluţia aceasta a fost una de salvarea resurselor politice şi militare polone în continuarea lupteipentru eliberare şi, în acelaşi timp, un act de curaj din parteaRomâniei, vizată şi ameninţată, şi ea, de aceleaşi Mari Puteri,Germania şi U.R.S.S. Circularele emise de către Ministerul deInterne, în toamna anului 1939 – Instrucţiunile ComisariatuluiGeneral pentru Evidenţa şi Asistenţa Refugiaţilor Poloni privindrefugiaţii poloni civili şi militari – stabilesc foarte limpedecaracterul juridic, legal al domiciliului obligatoriu. „Nimeni –putem citi în text – nu are voie să părăsească localitatea, subsancţiunea de a pierde alocaţia de hrană şi cu riscul de a aplicasancţiunile legii româneşti. Militarii şi civilii găsiţivagabondând vor fi internaţi în lagăr de disciplină, iar militariicare au o atitudine de natură a fi un rău exemplu soldaţilor noştrise vor trimite în lagărul de

51 E.D. , În Polonia între viaţă şi moarte, Vălenii de Munte,1940. Ea a părăsit România în timpul celui de-al Doilea RăzboiMondial şi s-a stabilit în S.U.A., la Philadelphia. În revistaprestigioasei American Philosophical Society a publicat numeroasecontribuţii ştiinţifice, una dintre acestea fiind un omagiu aduslui N. Iorga, cu titlul Obituary. N. Iorga, a Giant of SouthEastern Europe, în „Byzantion”, XVII, 1944–1945.

52 Agnieszka Kastory, Internowanie polskiego rządu w Rumunii 18września 1939 roku, în vol. We wspólnocie narodów i kultur. W kręgurelacji polsko-rumuńskich/ Comunitatea popoarelor şi culturilor. Înlumea relaţiilor polono-române, coord. Stanislawa Jakimowska,Elżbieta Wieruszewska, Suceava, 2008, p. 202–207.

420 Florin Anghel 12

disciplină de la Făgăraş.”53 Totodată, la 21 septembrie 1939, semai stabilea că „titularul permiselor de locaţiune nu poate săpărăsească localitatea decât cu viza şefului poliţiei la oraş saupretorului pentru comunele rurale şi numai pentru cazuriexcepţionale – adică pentru caz de boală când e nevoie a fiinternat în vreun spital sau o intervenţie chirurgicală ori s-adispus la autoritatea superioară în drept schimbarea reşedinţei”54.Prin Decizia 932 K din 12 aprilie 1940 a Ministerului de Interne,refugiaţii poloni primeau şi atribuţii legale precise din parteaautorităţilor române. Astfel, în categoria celor îndreptăţiţi aprimi alocaţia din partea statului român intrau „a) refugiaţiipoloni din primele zile după 17 septembrie 1939 şi care suntidentificaţi ca atare pe baza biletelor de identitate eliberate lorde către autorităţile române şi b) refugiaţii poloni care au trecutsau continuă să mai treacă frontiera dinspre Polonia, dupăînchiderea graniţei spre teritoriul polon ocupat de trupelesovietice şi care vor fi autorizaţi a se stabili în România”, iarîn categoria celor care nu erau îndreptăţiţi a primi alocaţia dinpartea statului român se aflau „a) supuşii poloni intraţi înRomânia pe bază de paşaport înainte de 17 septembrie 1939 şi care,surprinşi de evenimente, nu s-au putut repatria; b) supuşii polonicare au intrat în România pe bază de paşaport după 17 septembrie1939, fie cu autorizaţia autorităţilor române de a se stabili înţară, fie cu simplă viză de tranzit; c) refugiaţii poloni din oricecategorie, care fiind utilizaţi în întreprinderi publice sauparticulare primesc sub orice formă o indemnizaţie, care să leasigure existenţa şi d) refugiaţii poloni din orice categoriestabiliţi în Bucureşti”55.

O discuţie serioasă ar trebui deschisă de către istoriografiaromână în legătură cu statutul refugiaţilor demnitari politici,care a reprezentat o problemă în perioada 1940–1944 şi, la fel, uncontinuu rezervor de reproşuri din partea liderilor poloni. Unexcepţional document, elaborat la 30 octombrie 1939 pentruMinisterul român de Interne de către ilustrul diplomat şi juristV.V. Pella şi intitulat Situaţiunea juridică a conducătorilorstatului polon refugiaţi în România, statuează, în limiteledreptului internaţional, drepturile şi obligaţiile conducerii de laBucureşti faţă de omologii ei de la Varşovia56. „DispoziţiileConvenţiei de la Haga – scrie V.V. Pella – nu pot justificareţinerea în România a personalităţilor conducătoare ale statuluipolonez. (...) pretenţiile Guvernului german nu pot fi întemeiatepe dreptul internaţional pozitiv. (...) Nici cutuma internaţionalărezultând din aplicaţiile practice ale statelor neutre, nicidreptul internaţional pozitiv nu impun unei puteri neutre (România– n.n.) obligaţiunea de a reţine pe şeful unui stat beligerant saupe membrii guvernului respectiv care s-ar fi refugiat pe teritoriulei.”57

53 DJAN Bacău, fond Poliţia Oraşului Bacău, dosar 17/1939, f.18–19. 54 Ibidem. 55 ANIC, fond Ministerul de Interne, DirecţiaContabilităţii, dosar 178/1940, f. 9–13. 56 Ibidem, dosar 305/1940,vol. II, f. 83–117. 57 Ibidem.

13 Dictatura memoriei 421

Se poate remarca uşor o serioasă reţinere a clasei politiceromâneşti faţă de unii oameni politici refugiaţi şi în special faţăde ministrul de Externe, Józef Beck. Grigore Gafencu, artizanuldiplomaţiei româneşti în 1939, a lăsat o descriere fără echivoc înliteratura memorialistică, în urma unei discuţii cu omologul săuvarşovian, într-un tren de noapte, în aprilie 1939: „fiinţăîncăpăţânată care luptă împotriva destinului”, „turbulent înmomentele de acalmie şi calm în timpul furtunii, avea sufletulviolent şi orgolios”, „avea strălucirea insolită a acelor personajecare par destinate a fi la comanda evenimentelor când, de fapt, elesunt deja instrumentele fatalităţii”58. În zilele imediat următoareîmpărţirii statului polon, în jurnalul său, acelaşi Gafencu nu-şireţine un imens oftat de uşurare, deoarece intervenţia U.R.S.S. înrăsăritul Poloniei „ne-ar fi putut pune într-o situaţie grea”,anulată de retragerea intempestivă a guvernului polon, în aşa felîncât „alianţa noastră era o chestiune ce nu se mai punea”59.

Prim-ministrul Armand Călinescu era mai degrabă preocupat destarea şi situaţia materialului de război refugiat deoarece, într-odiscuţie cu Wilhelm Fabricius, din 15 septembrie 1939, reieşise căministrul Germaniei era de acord cu un schimb comercialavantajos60. Şi longevivul premier al regelui Carol al II-lea, Gh.Tătărescu, anunţându-şi adeziunea la decizia Consiliului de Coroanădin 6 septembrie 1939 – privind declararea stării de neutralitate aRomâniei –, amintea doar de „nişte obligaţii morale” faţă dePolonia61.

În fine, regele Carol al II-lea nu îşi ascunde, în jurnalul săuintim, detaşarea totală faţă de situaţia fostului vecin: în nota sadin 4 octombrie 1939 se declara enervat de insistenţeleprim-ministrului Constantin Argetoianu, care, scrie suveranul, înnoianul de probleme importante, stăruia asupra unor „mărunţişuriimportante, dar nu grave”62. Despre ce era vorba? „BietulMoscicki”, demisionar din funcţia de preşedinte al Republicii ladata de 30 septembrie 1939, ar fi dorit să părăsească reşedinţa sade la Bicaz (palatul regal de vânătoare) şi să se retragă înElveţia.

La extremele politicii româneşti, aversiunea faţă de Polonia erafăţişă. N.D. Cocea, cochetând adesea cu comunismul, nota, înseptembrie 1939, referitor la refugiul miilor de poloni: „Şovini.Înfumuraţi. Făloşi. Admirabili de încredere în ei înşişi. Sincerconvinşi de misiunea lor istorică la porţile extreme ale Europeicivilizate. (...) Politică îngustă şi mioapă de clasă. Politică denobili scăpătaţi, înglodaţi până-n gât în datorii, sau de colonei,ceea ce e totuna, sau de mari latifundiari.”63 La extrema dreaptă,Mircea Eliade îi relata unui amic, Titel

58 Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei, p. 62. 59 Idem,Însemnări politice, 1929–1939, Bucureşti, 1991, p. 341. 60 ArmandCălinescu, Însemnări politice, 1916–1939, Bucureşti, 1990, p. 431.61 Ibidem, p. 429–430. 62 Carol al II-lea, Între datorie şipasiune. Însemnări zilnice, vol. II (1939–1940), Bucureşti,

1996, p. 16. 63 N.D. Cocea, Jurnal, Bucureşti, 1982, p. 218.

422 Florin Anghel 14

Comarnescu, cu un profund dispreţ, că „rezistenţa polonezilor laVarşovia este o rezistenţă iudaică. Numai jidanii sunt în stare săşantajeze cu femeile şi copiii aruncaţi în plină linie, pentru casă abuzeze astfel de scrupulele germane.”64

Nici optica refugiaţilor poloni iluştri nu este totdeauna înconcordanţă cu ceea ce am fi înclinaţi să credem. În 1938, fără săştie că îşi va uni multă vreme destinul cu ţara despre care dejascria, poeta Kazimiera Iłłakowiczówna publica un amplu text despreRomânia în care considera necesar a utiliza cele mai calde tuşeposibile: „în România nu trebuie să depui un efort ca să teacomodezi; pe străin îl poartă valul unduios, sensibil, plin degrijă, de o rară delicateţe, un val faţă de care efortul personaldevine inutil. I se economiseşte oaspetelui fiecare clipă destânjeneală, fiecare ciocnire brutală cu necunoscutul. Înconversaţie, nu există întreruperi sau momente de tensiune,discuţia curge uşor, fără şabloane.”65

Opt ani mai târziu, din acelaşi refugiu de la Cluj, poeta îiscria prietenului ei, Julian Tuwim, la 18 septembrie 1946, într-oviziune diferită a timpului captivităţii în care a trăit şi lucratatât de intens: „din 1940 nu mai am radio. Din 1941 până în 1946 nuam primit ziare străine, altele decât cele sovietice. Din 1939 pânăacum nu am mai văzut vreo gazetă în limba polonă. Din 1941 pânăacum nu am mai putut purta vreo corespondenţă cu Occidentul, nicichiar, până în iulie 1946, cu Polonia.”66

Despre Dobrogea, pământul atât de neospitalier al refugiului,Stanisław Czernik scria, mulţi ani apoi, ca despre un „teritoriu detrecere a peregrinilor”, unde amintirea bătrânilor păstrează doarimaginea „sărăciei ca aerul”, a războaielor şi a morţii. Chiar şicenzura comunistă a decis că acest text nu putea fi publicat înlimba română, o astfel de versiune a memoriei nefiindtolerată67.

Reacţia comună majoritară a refugiaţilor, însă, a fost una derecunoştinţă pentru sprijinul acordat: o reflectă nu doardeclaraţiile publice ale timpului, ci, ani mulţi după aceea,mărturiile celor care au trecut prin această experienţă. DanutaBienkowska, o foarte cunoscută reprezentantă a elitei intelectuale,îşi amintea, după jumătate de veac, de simpatia cu care a fostînconjurată, de la bun început, de către tinerii români de vârstaei: „dintr-o dată, am avut o mulţime de prieteni care voiau să măînveţe limba română, existau gesturi foarte frumoase, de exempluunul dintre băieţi îmi aducea în fiecare zi un bucheţel de flori,ca să le învăţ numele.”68

64 Mihail Sebastian, Jurnal. 1935–1944, Bucureşti, 1996, p.231–232. 65 Kazimiera Iłłakowiczówna, Jaka jest Rumunia, în „Prostoz mostu”, Warszawa, 29.08.1938.

V. şi Florin Anghel, Cultura refugiului. Elemente alepropagandei culturale a rezistenţei exilului polon din România,1939–1945, în „Revista istorică”, 2000, nr. 5–6, p. 423–436.

66 Małgorzata Willaume, Kazimiera Iłłakowiczówna wSiedmiogrodzie (1939–1947), în „Annales Universitatis Mariae CurieSklodowska. Sectio F”, Lublin, vol. XL, 1985, nr. 11, p. 223.

67 Tomis. Cenzurat/Necenzurat. Mărturii documentare (1967–1977),ed. Virgil Coman, Nicoleta Grigore, Constanţa, 2007, p. 78, doc.nr. 58.

68 Frumuseţea, orgoliul şi povara unicităţii, o convorbireDanuta Bienkowska – Gabriela Adameşteanu, în „22”, an I, 31 august1990, nr. 33, p. 8–10. La sfârşitul anilor ’40, autorităţilecomuniste polone au refuzat recunoaşterea diplomei de medic adoamnei Bienkowska, obţinută la

15 Dictatura memoriei 423

În aceeaşi cheie, la Târgu Jiu, în 1940, Bogusław Lesikiewicz,ofiţer refugiat, a editat un deloc cunoscut volum de versuri, Wiatrpo Rumunii (Vânt prin România)69: autorul mărturiseşte cum, după undezastru atât de mare ca abandonarea a tot ceea ce îl lega fizic defamilie şi patrie, a găsit în refugiu nu numai calmul şi liniştea,ci şi înţelegerea şi respectul celor din jur. Aici trebuiesubliniat că, în perioada septembrie–octombrie 1939, din lagărelede internare stabilite de către autorităţile române sunt consemnatezilnic evadări ale soldaţilor şi ofiţerilor poloni, cei mai mulţiplecaţi spre ţările aliate unde sperau reconstituirea armateinaţionale. Doar de la Slatina, între 30 septembrie şi 18 octombrie1939 au fugit 203 refugiaţi70, iar de la Călimăneşti, 77 deofiţeri71. În cursul lunii octombrie 1939 din alte lagăre suntsemnalate nenumărate dezertări: de la Drăgăşani – 74, de la Corabia– 16, de la Govora – 30 şi de la Băile Herculane – 5072.

Acelaşi spaţiu amintit mai sus, Târgu Jiu, apare proiectat – înmulte alte imagini – drept o aşezare sordidă, lipsită de cel maielementar confort, refugiaţii cunoscând direct realităţile hidoaseale frigului, ale lipsei de asistenţă medicală calificată, alenoroaielor fără sfârşit care înlocuiau asfaltul şi trotuarele, alecozilor la pompele de apă şi fântâni, secvenţe cu copii sărmani,români sau ţigani, care aşteptau răbdători momente de neatenţie,totul într-o promiscuitate continuă, dată de lipsa spaţiilordecente de locuit73. Un spaţiu al memoriei comune este extrem degreu de reconstituit de vreme ce, la multe decenii după aceea,autorităţile şi elitele intelectuale române nu consideră necesarăpăstrarea fizică a unui astfel de loc: din tabăra de la Târgu Jiu arămas, azi, o singură baracă, în ruină, înconjurată de gunoaie şidezinteres74.

Chiar şi într-un oraş precum Craiova, cu o respectabilădimensiune administrativă, economică şi socială, musafirii –mareşalul Edward Śmigły-Rydz şi fostul preşedinte al Republicii,Ignacy Moscicki – priveau cu consternare cum, în cea mai elegantăclădire a urbei, palatul Jean Mihail, abia sosirea lor a dinamizatefortul de montare a instalaţiilor sanitare cu canalizare, acaloriferelor şi căzilor de

Universitatea din Bucureşti, ea dedicându-se exclusiv scrisuluişi traducerii din limba română (informaţii obţinute prinamabilitatea dlui Kazimierz Jurczak, consul al Ambasadei RepubliciiPolone la Bucureşti în anii ’90).

69 Bogusław Lesikiewicz, Wiatr po Rumunii, Târgu Jiu, 1940. 70DJAN Bacău, fond Comisariatul de Poliţie Buhuşi, dosar 8/1939, f.73–75. 71 Ibidem, f. 61. 72 Ibidem, f. 65. 73 Luchian Deaconu,Ajutorul acordat de România refugiaţilor polonezi în 1939 întrecerinţe şi

posibilităţi, în vol. Oltenia. Studii şi comunicări, ed. LuchianDeaconu, Otilia Gherghe, p. 53–54. V. şi Cezar Avram, VladimirOsiac, Roxana Radu, op. cit., p. 65–75.

74 Un extrem de sugestiv reportaj pe urmele taberei de refugiaţipoloni de la Târgu Jiu la Andrei Ionescu, Fostul lagăr de la Tg.Jiu, abandonat de autorităţi, în „Gazeta de sud”, Craiova, an 12,11 septembrie 2007, nr. 3846.

424 Florin Anghel 16

baie, de alcătuire a unor bune provizii de cărbune şi lemne, deveselă şi mobilier de calitate75.

În sprijinirea refugiaţilor poloni, statul român a consideratnecesară şi o implicare în politică a comunităţii polone dinRomânia, factor extrem de important în realizarea diferitelorproiecte de ajutorare. Astfel, dorind să sublinieze oficialloialitatea de care a dat dovadă polonimea din Bucovina faţă deRomânia Mare, guvernul român şi regele Carol al II-lea au acceptatnumirea lui Tytus Czerkawski drept senator, deşi acesta, laalegerile din vara anului 1939, obţinuse doar ceva mai mult de19.000 de voturi76. La puţin timp după numire, din toamna anului1939, Czerkawski a rămas singurul parlamentar polon activ dinEuropa, până la dizolvarea Senatului României, în iulie 1940.Totodată, pentru eficientizarea acţiunilor combinate alecomunităţii polone şi ale exilului din România, lui Czerkawski i sedatorează unificarea şi centralizarea tuturor asociaţiilor şigrupărilor polone în cadrul Uniunii Polonezilor din România(Związek Polaków w Rumunii), la 19 decembrie 193977. Mai mult decâtatât, de la tribuna Senatului român, Tytus Czerkawski încredinţaautorităţile statului că primise mandatul comunităţii sale şi alrefugiaţilor să declare ferm că „polonii din România stauneclintiţi alături de români şi sunt gata în orice împrejurări laapărarea cauzei româneşti” (discurs din 22 martie 1940)78.

Comunitatea de refugiaţi poloni din România a declanşat, dinprimele zile ale prezenţei pe teritoriul României, dincolo dedisparităţile de ordin politic sau social, o puternică propagandăîn favoarea rezistenţei, a continuităţii statului polon şi a lupteigeneralizate împotriva ocupanţilor germani şi sovietici. Deja dintoamna anului 1939 au început să apară publicaţii – oficiale sauclandestine – menite a fi transportate în teritoriile ocupate – înlimba polonă, în tiraje semnificative şi cu semnatari cunoscuţi,din mediile politice sau intelectuale. Astfel, din 19 octombrie1939, principala publicaţie polonă din România, „Kurier Polski wRumunii” a devenit cotidian, sub titlul „Kurier Polski”, şi-a mutatredacţia de la Cernăuţi la

75 Ilie Vulpe, Refugiaţi polonezi în România (1939–1945);demnitari ai fostului stat polonez,

găzduiţi la Craiova, în vol. Oltenia. Studii şi comunicări, ed.Luchian Deaconu, Otilia Gherghe, p. 87. În anul 1994, dininiţiativa Ambasadei Republicii Polone la Bucureşti, cu sprijinulcâtorva importante instituţii de cercetare, civice şi al unororganizaţii non-guvernamentale, pe faţada Palatului Jean Mihail dinCraiova a fost montată o placă memorială, în limbile română şipolonă, pe care se menţionează: „În acest palat a locuit carefugiat de la 5 XI la 24 XII 1939 Ignacy Moscicki, preşedinteleRepublicii Polone între anii 1926–1939”. Cu aceeaşi ocazie, încimitirul romano-catolic din Craiova a fost montată o altă placămemorială, tot în limbile română şi polonă, cu următorul text:„Refugiaţilor polonezi din anii celui de-al Doilea Război Mondialcare se odihnesc în cimitirele pământului românesc prieten.Patria”. Ambele sunt prezentate la Tadeusz Dubicki, op. cit., p.329–330.

76 AMAE, fond 71/1920–1944 România, vol. 385, f. 242. Mărturiapublică a lui Tytus Czerkawski în legătură cu acest eveniment esteconsemnată în „Kurier Polski w Rumunii”, an VII (IX), 9.07.1939,nr. 286 (416), p. 5.

77 „Kurier Polski”, an VII (IX), 24.12.1939, nr. 459. 78 Ibidem,22.03.1940, nr. 531.

17 Dictatura memoriei 425

Bucureşti, trecând sub conducerea senatorului Czerkawski şi alui Piotr Mizumka. Distribuit în peste 13.000 de exemplare79,„Kurier Polski” ajungea şi în Ungaria, Franţa sau Marea Britanie şia reprezentat, până în august 1940, singurul mijloc de informarepentru comunităţile refugiate din Europa Centrală şi de Sud-Est şiun contact public de legătură cu exilul din Occident.

În eficientizarea propagandei în rândul exilului polon dinRomânia s-a implicat şi Biserica Catolică. Astfel, ArhiepiscopiaRomano-Catolică de Bucureşti a început să finanţeze, de la 1decembrie 1939, un săptămânal intitulat „Nowa Polska”(şapirografiat, în 8 pagini), sub conducerea lui W. Zajaczkowski,care a apărut până la 16 iunie 194080, grupând în jurul lui numeproeminente, între care şi Czesław Miłosz, viitor laureat alPremiului Nobel pentru literatură, în 198081. Nunţiatura Apostolicăde la Bucureşti a creat, în toamna anului 1940, o funcţie dedelegat special pentru refugiaţii poloni din România, care aveadrept scop ajutorarea morală şi financiară a celor cel mai puţinfavorizaţi82. Au mai fost editate, în aceleaşi scopuri, titluriprecum „Uchodżca Polski w Rumunii” (Refugiatul polon din România),„Biuletyn Informacyjnzch Uchodżców Polskich w Rumunii” (Buletinulinformativ al refugiaţilor poloni din România), dactilografiat şimultiplicat zilnic (21 octombrie 1939 – 31 ianuarie 1940), apoisăptămânal (20 februarie – 4 decembrie 1940) şi de trei ori pesăptămână (4 decembrie 1940 – 12 februarie 1941)83, „Wytrywamy”(Rezistăm), editat de Uniunea Cercetaşilor Poloni84.

Mai incitante, din punctul de vedere al obiectivelor urmărite,s-au dovedit broşurile politice de propagandă editate de cătrecercurile refugiaţilor poloni din România. În general, acestea suntcritici extrem de severe la adresa ocupanţilor germani şisovietici, îndemnuri la luptă pentru eliberarea patriei polone şi,totodată, cereri imperative privind rezistenţa necondiţionată, pânăla capăt, în faţa agresorilor. Tipăriturile la care facem referireau câteva caracteristici generale:

1. Ele au fost alcătuite şi difuzate în prima parte a anului1940, până la proclamarea statului naţional legionar de cătregeneralul Ion Antonescu şi Horia Sima. După septembrie 1940, niciregimul legionar şi nici cel al lui Antonescu nu au mai permis oevoluţie a propagandei politice polone în România. Mai trebuieadăugat şi faptul că, scrise în limba polonă, o parte dintre acestebroşuri erau tipărite în oraşele româneşti, în vreme ce alteleintrau în ţară dinspre Franţa şi Marea Britanie, cu acceptulexplicit al părţii române.

79 AMAE, fond 71/1920–1944 România, vol. 385, f. 250. 80 Oexcelentă prezentare a publicaţiei la Jan Bujak, W Czerniowcach wRumunii kreślono

wizje, kładziono podwaliny „Nowej Polski” już jesienią roku1939, în vol. Rumuni i Polacy, coord. Stanislawa Jakimowska,Elżbieta Wieruszewska, p. 19–30.

81 Florin Anghel, Cultura refugiului, p. 426. 82 TadeuszDubicki, op. cit., p. 316. 83 Florin Anghel, Cultura refugiului, p.426. 84 Idem, Câteva date despre polonezii din România, p. 537.

426 Florin Anghel 18

2. Broşurile polone de propagandă se dovedeau extrem deinteresante şi pentru publicul românesc deoarece, după 10 februarie1938, dar mai ales după declanşarea celui de-al Doilea RăzboiMondial, cenzura a lovit nemilos în latura informativă a presei delimbă română, nemaivorbind de critici acerbe la adresa Germanieisau U.R.S.S.

3. Tirajele acestor publicaţii nu au fost, totuşi, foarteridicate, dar trebuie să avem în vedere faptul că, pentru anul1940, o parte însemnată dintre refugiaţii poloni fie părăsiserădeja România, fie se pregăteau să o facă. Se poate remarca ocirculaţie practic nerestricţionată a acestor publicaţii, eleregăsindu-se în dezbaterile tuturor organizaţiilor şi asociaţiilorrefugiaţilor, în special din Oltenia (Târgu Jiu, Ocnele Mari,Craiova, Drăgăşani, Turnu Severin)85.

Dintre titlurile unor asem*nea broşuri am remarca Misiuneaistorică a Poloniei (Misja dziejowa Polski), având 14 pagini şifiind difuzată în 300 de exemplare; Între Moscova şi Berlin (MiędzyMoskwa a Berlinem), 25 de pagini şi 600 de exemplare; Raiulsovietic de la Lwów (Sowiecki raj we Lwówie), 10 pagini şi 300 deexemplare; Arderea frontierelor Poloniei (Odra granica Polski), 6pagini, 600 de exemplare; Ceea ce a promis Hitler (Hitler jużpowiedżiał), 12 pagini, 300 de exemplare86.

După schimbările de regim din România, din 1940 şi 1941, şiinterzicerea activităţilor publice de propagandă antigermană,cercurile refugiaţilor poloni au introdus alternativa conferinţelorşi dezbaterilor publice asupra unor probleme politice, istorice sauculturale de interes general, prezentate de către reprezentanţi demarcă ai elitei intelectuale. Astfel, la începutul lunii noiembrie1941, aniversând ziua Independenţei Poloniei (obţinută la 11noiembrie 1918), în cadrul Universităţii Libere ad-hoc, găzduite declădirea Uniunii Polonezilor din România, eminentul profesoruniversitar Wacław Makowski, care în perioada interbelică a conduso societate culturală bilaterală, asistat de istoricul şipolonistul bucovinean Theodor Holban, a conferenţiat despre istoriaPoloniei secolului XX şi a legăturilor româno-polone87. De-a lungulverii anului 1942, la Câmpulung Muscel, cercurile refugiaţilorpoloni au organizat o colonie academică, prezidată de muzicologulStanisław Wislocki: aici au fost dezbătute nestingherit probleme deistorie, literatură, geografie, cultură şi limbă polone88. Înacelaşi sens, muzica clasică naţională polonă a reprezentat unimportant prilej de manifestare a solidarităţii refugiaţilor cucauza statului destrămat: de Ziua Naţională (11 noiembrie) sau aConstituţiei (3 mai), diferiţi solişti concertau pe sceneimportante (Teatrul Naţional din Bucureşti, la 17 septembrie 1939;sala Dalles, la 11 noiembrie 1943; Teatrul

85 Ibidem, p. 432. 86 Tadeusz Dubicki, op. cit., p. 76. 87Ibidem, p. 80. 88 Ibidem, p. 83. Informaţiile din presa româneascăapar câteva luni mai apoi: „Curentul”,

10 octombrie 1942, nr. 5233. V. şi Teodor Mavrodin, Coloniile derefugiaţi poloni din judeţele Argeş şi Muscel, în „Argessis”, 7,1995, p. 137–140.

19 Dictatura memoriei 427

Naţional din Caracal, în primăvara anului 1944)89. Mai mult,ministrul de Externe Grigore Gafencu şi-a dat acceptul, înseptembrie 1939, ca Teatrul Polon (Teatr Polski) din Paris să vină,în februarie 1940, să susţină o serie de spectacole în limba polonăla Bucureşti şi în alte oraşe din România unde se aflau importantecomunităţi de refugiaţi90.

Un armistiţiu în acest spaţiu al memoriei nu este posibil:experienţa personală, laolaltă cu cea colectivă, nu poate fifiltrată altminteri decât în baza mărturiei directe, păstrate.Între amintirile acestei colectivităţi captive existau şi existăopinii potrivit cărora nu li s-a acordat demnitarilor de atunci aistatului decât statutul de vinovat de înfrângere; pe de altă parte,se păstrează nealterat, pentru mulţi, sentimentul de nemulţumirepentru că autorităţile române i-au oprit, prin domiciliu forţat, pecei care voiau să servească mai departe cauza statului destrămat.La împlinirea a 55 de ani de la declanşarea „potopului” polon,consilierul Ambasadei Polone la Bucureşti, Roman Wyborski, afirmatranşant că „în zilele de după 17 septembrie 1939, pe teritoriulRomâniei a fost salvată continuitatea statală a Poloniei”91.

Despre România ca loc de refugiu pentru prima victimă a PactuluiRibbentrop-Molotov ar mai fi concludent de amintit că în acestspaţiu s-au regăsit laolaltă, spre exemplu, rude apropiate alepreşedintelui Republicii Polone, Lech Kaczyński92, ca şi tânărulofiţer (pe atunci) Wojciech Jaruzelski, liderul Republicii PopularePolone în anii ’80.

3. TIMPUL CAPTIVITĂŢII: SECVENŢE DE COTIDIAN DIN TABERE DEREFUGIAŢI

Întrebat de către ministrul Înzestrării Armatei, VictorSlăvescu, la 27

octombrie 1939, în timpul unei inspecţii oficiale, despresituaţia refugiaţilor, prefectul judeţului Dolj, colonelul RomulusDimitriu, a răspuns imediat că „întreţinerea militarilor polonezise face în condiţii excepţional de bune şi vă pot afirma că sunthrăniţi chiar mai bine decât soldaţii noştri”93. La nivelulfactorilor de decizie din Ministerul de Război, însă, percepţiileerau cu totul altele: putem citi într-unul dintre rapoartele desinteză că „lipsurile sunt inerente” şi că „Armata Română a fostdepăşită de situaţie” până într-atâta încât a fost obligată săceară (şi să obţină) sprijinul Jandarmeriei94.

Cea mai mare tabără militară, aceea de la Târgu Jiu, mândriaautorităţilor, a fost amplasată pe un teren situat între douăcimitire (cel catolic şi cel al Eroilor), iar

89 Tadeusz Dubicki, op. cit., p. 87. 90 Florin Anghel, Culturarefugiului, p. 435. 91 Roman Wyborski, în vol. Oltenia. Studii şicomunicări, ed. Luchian Deaconu, Otilia

Gherghe, p. 6. 92 Aleksandra Kręgulec, Strămoşii preşedinteluiLech Kaczyński aşezaţi sau decedaţi în

România, în „22 Plus”, an XV, 29 aprilie 2008, nr. 247, p. 3. 93Afirmaţie regăsită la Luchian Deaconu, op. cit., p. 95. 94 AMR,fond Ministerul de Război, Secretariatul general, dosar 2470, f.16–24.

428 Florin Anghel 20

lucrările de construcţii, cele mai multe provizorii, au începutîn a doua jumătate a lunii octombrie 1939, odată instalată vremeaploioasă şi friguroasă. Barăcile, din lemn neprelucrat, erauîmpărţite în dormitoare comune, cu câte un spălător cu douăsprezecechiuvete pentru fiecare încăpere, fără duşumele, doar cu ciment pejos, cu toalete în afara clădirii, fără canalizare, fără duşuri saubăi cu apă caldă95. O uzină electrică improvizată, care aveamenirea de a asigura iluminatul şi pompatul apei, făcea faţă cugreu consumului şi, cel mai adesea, lumina era foarte slabă, iarapa oprită96. Doar ofiţerii beneficiau de condiţii ceva mai bune,pereţii barăcilor lor fiind căptuşiţi şi cu carton gudronat, avândpe jos duşumele, iar dormitoarele, cu sobe de teracotă, neavânddecât 2–3 paturi pe încăpere97. Pe lângă clădirile dormitor s-aumai construit, până în primăvara anului 1940, ateliere, oinfirmerie, dotată inclusiv cu un cabinet stomatologic98, garaje, ospălătorie, o sală de spectacole şi două capele pentru serviciulreligios99. Sala de mese, austeră dar curată, fusese dotată decătre autorităţile militare române cu maşini de gătit şiveselă.

Lipseau, adesea, posibilităţile de a coresponda prin poştă,telegraf sau telefon, de a asculta radio sau de a citi gazete,altele decât cele româneşti. Bibliotecile, foarte sărace,cuprindeau mai degrabă puţinele volume aduse de către fiecare înrefugiu şi donaţiile precare ale Ambasadei Poloniei sau aleBisericii Catolice.

Fără îndoială, refugiaţii repartizaţi în sordidele şiinconfortabilele sate şi târguri dobrogene au găsit cele maineprimitoare condiţii. Nu doar natura era aici vitregă – clima detoamnă şi de iarnă foarte aspră, cu vânturi reci, permanente, cuploi repezi, cu apă potabilă puţină –, ci, îndeosebi, modul de traicotidian. Ofiţerii au fost repartizaţi, cel mai adesea în caselelocalnicilor, la Babadag, Beidaud şi Ceamurlia (jud. Tulcea), învreme ce soldaţii au fost încartiruiţi în satele Topolog,Ciucurova, Slava Rusă, Slava Cercheză, Casimcea şi Râmnicu de Jos.Casele, joase şi din chirpici cele mai multe, nu aveau canalizare,apă potabilă sau lumină electrică. Aproape toate aceste localităţidobrogene (poate, cu excepţia Babadagului) nu dispuneau deprăvălii, restaurante, farmacii, spitale sau cabinete medicale,oficii poştale. Drumurile erau, cel mai adesea, impracticabile detoamna până primăvara, iar regiunea, cu excepţia tronsonuluiMedgidia-Babadag-Tulcea, nu dispunea de o reţea de cale ferată.

Situaţii la fel de grele se întâlneau şi în alte tabere: o bunăparte dintre ele erau determinate de incompetenţa crasă a celorresponsabili de serviciile tehnice şi doar o foarte mică parte erarezultatul aspectelor financiare. Astfel, în oraşul Balş,comandantul – maiorul Marin Niţă – a reuşit să asigure celor 170 derefugiaţi cazare în locuinţe destul de confortabile în zonele celemai bune ale urbei, a mediat

95 Ibidem, dosar 2602, f. 140–141. 96 Ibidem. 97 Ibidem, f. 143.98 Ibidem, f. 144. 99 Ibidem, f. 150.

21 Dictatura memoriei 429

şi rezolvat asigurarea hranei de către cele câteva restaurantecentrale, în cuantumul stabilit (de 50 de lei pe zi), dar a refuzatcategoric să ia în calcul cererile repetate ale polonilor privindorganizarea unor spaţii, fie şi comune, pentru baie. Doar unscandal în holul umilei Primării a convins: în gara oraşului aveasă vină, o dată pe săptămână, un tren special utilat100. În altecazuri, factorii militari români de decizie insistau pentrumenţinerea unei minime situaţii de igienă şi confort, în ciudaopoziţiei refugiaţilor. Generalul Alexandru Bunescu, comandantregional, dădea aspre sancţiuni, la 27 octombrie 1939, la Caracal,pentru nerespectarea regulamentelor. „Am văzut – scrie generalulBunescu – în dormitoare căni, străchini, pâine. Acestea toate seţin la sala de mese, la magazii, unde crede mai bine comandantullor şi în nici un caz în starea de mizerie cum am văzut.”101

Din datele pe care le avem la dispoziţie rezultă concludentfaptul că autorităţile române nu au fost restrictive, din punct devedere financiar, cu refugiaţii: e drept, aceşti bani nu ajungeaupentru mai mult decât obţinerea strictului necesar, cei mai mulţinemaifiind supuşi, în felul acesta, unor suplimentare umilinţe.Militarii – adică refugiaţii care erau cel mai bine supravegheaţişi organizaţi – au început să fie remuneraţi cu sume diferite, înfuncţie de grade, din ziua de 18 septembrie 1939102: generalii (25la număr la începutul lunii octombrie 1939)103 aveau o diurnă de300 lei (150 lei pentru hrană şi 150 lei pentru întreţinere),ceilalţi ofiţeri superiori (1.091 la număr) dispuneau de 270 lei(120 lei pentru hrană şi 150 lei întreţinere), ofiţerii inferiori(3.278) – 200 lei (100 lei hrană şi 100 lei întreţinere), soldaţii,la fel ca şi cei români, aveau 13 lei zilnic pentru hrană, la carese mai adăugau 90 de bani pentru întreţinere104. Familiilemilitarilor erau nevoite să se întreţină din diurna primită deaceştia, ceea ce, limpede, îngreuna considerabil traiul pentru ceicare se aflau în această situaţie. Doar o mică parte din aceastăcategorie, îndeosebi cei care îndeplineau funcţii în administraţiasuperioară de stat, primeau o sumă separată pentru întreţinere, darnu mai mult de 100 lei zilnic105.

Oficial, prin Ordinul nr. 2945 din 20 octombrie 1939, alMinisterului de Interne, se stabilea, pentru refugiaţii civili, oalocaţie de 100 lei zilnic pentru persoanele adulte şi de 50 leizilnic pentru copii (în unele tabere, însă, sumele erau mai mari,ca de pildă la Băile Herculane, unde fiecare civil primea 500 delei, iar fiecare copil, 250 lei)106. Cheltuielile cu stipendiileacordate de către guvernul român refugiaţilor civili poloni, pânăla sfârşitul anului 1945, s-au ridicat la suma

100 Idem, fond Ministerul de Război, dosar 2500, f. 88–94. 101ANIC, fond Ministerul de Interne, dosar 305/1940, vol. II, f. 50.102 Petre Otu, op. cit., p. 22. 103 Ibidem. 104 AMR, fondMinisterul de Război, dosar 2560, f. 106–112. La fel şi la PetreOtu, op. cit. 105 AMR, fond Ministerul de Război, dosar 2560, f.111. 106 Tadeusz Dubicki, op. cit., p. 15.

430 Florin Anghel 22

de 2.115.614.622 lei (la cursul din 1939)107. Acestora li s-auadăugat finanţările Crucii Roşii, Bisericii Catolice, asociaţiilorşi instituţiilor din S.U.A. şi Marea Britanie.

Aceşti bani acopereau, când se putea, meniurile zilnice, fixefinanciar, care mergeau de la 65 de lei la Târgovişte (cu bucătaradus special de la Bucureşti)108, la 56 lei la Târgu Jiu109, 45–50lei la Drăgăşani (şi la Balş)110, dar doar 18 lei la Comişani111şi, mai rău, 10 lei la Făgăraş (unde se mai aflau, în iulie 1940,în urma diverselor transferuri, 124 refugiaţi112). În aceste ultimedouă tabere se aflau doar soldaţi şi, din cauza costurilor foartemari de pe piaţă (ţăranii nu mai doreau să vândă la preţurileanterioare), din alocaţia zilnică nu se mai putea acoperi necesarulminim de hrană. La Făgăraş, cu acordul guvernului român, AmbasadaRepublicii Polone (rămasă în funcţiune ca misiune diplomatică pânăîn octombrie 1940, la schimbarea regimului politic de laBucureşti113) suplimenta suma asigurată de Ministerul de Război cucâte 5 lei pentru fiecare persoană. Spre finalul războiului,asistenţa statului român se dovedea insuficientă şi instituia unstatut de mizerie materială pentru toţi refugiaţii. Un Memoriu alcoloniei din Câmpulung Muscel, din 9 februarie 1945, adresatfactorilor de decizie guvernamentali preciza în termeni extrem declari: „Baza întreţinerii refugiatului o alcătuieşte alocaţia de laautorităţile administrative ale statului român, care se urcă pentrumajoritatea refugiaţilor la 4.500 lei lunar. Pentru aceşti bani nuse poate cumpăra astăzi decât 2 kg respectiv 2,5 kg grăsime, sauuna respectiv două perechi de şosete bărbăteşti de o calitatemediocră. Nu este însă posibil să cumpere astăzi pentru o alocaţiemai mare (de 7.500 lei) măcar o pereche de ciorapi de dame.”114

Discursul despre asistenţă şi sprijin trebuie să aibă în vedere,în definitiv, aspecte majore precum precaritatea serviciilorpublice româneşti, total depăşite în momente de criză (o vordovedi, cu prisosinţă, crizele refugiaţilor din Basarabia, nordulBucovinei şi nord-vestul Transilvaniei, din vara–toamna anului1940, ca şi incapacitatea de a reacţiona rapid la efectelecutremurului devastator din noiembrie acelaşi an), ineficienţaadministraţiei şi a factorilor ei de decizie, neclaritatea şi lipsade transparenţă a proiectelor majore de asistenţă. Apoi, dincolo desimpatia opiniei publice, puţine au fost cazurile de intervenţiedirectă a organizaţiilor, asociaţiilor şi societăţilor civice şireligioase: mai degrabă ineditul situaţiei şi totala nepregătiredecât reaua-voinţă sunt de luat în discuţie.

107 Ibidem, p. 17. 108 AMR, fond Ministerul de Război, dosar2472, f. 41–42. 109 Ibidem, dosar 2602, f. 140–141. 110 Ibidem,dosar 2500, f. 189–190. 111 Ibidem, dosar 2602, f. 140–141. 112Ibidem, dosar 2533, f. 43. 113 Florin Anghel, Sfârşitul: ruperearelaţiilor diplomatice româno-polone (octombrie 1940),

în „Studii şi materiale de istorie contemporană”, 4, 2005, p.25–30. 114 ANIC, fond Casa Regală, dosar 8/1945, f. 1–5.

23 Dictatura memoriei 431

Problema refugiaţilor civili şi militari poloni în România, încădeschisă din cauza multitudinii de aspecte controversate (deşi, laprima vedere, s-ar părea că ospitalitatea a ţinut loc de toatecelelalte neajunsuri), are nevoie, pentru o discuţie obiectivă, deeditarea cât mai multor surse arhivistice (diplomatice,administrative, militare, economice), a mărturiilor şi evocărilorfragmentare (câte mai există) şi, în fine, dar deloc cel mai puţinimportant, de studii de substanţă, care să circ*mscrie ambeleistoriografii (română şi polonă) şi care să ofere rezultate cât maicorecte ştiinţific cu putinţă.

THE DICTATORSHIP OF MEMORY. POLISH REFUGEES IN ROMANIA(1939–1945)

Abstract

A Romanian-Polish consensus on the number of Polish refugees inRomania in 1939–1945 has not been reached. Romanian diplomaticarchives speak of 100,000 civilians and military – a figurecorroborated by Romanian and Polish research. Romanian militaryarchives refer to 60,000 refugees, specifying that on 27 September1939 there were 20,815 officers and soldiers in Romania, and twoweeks later, on 8 October 1939, 25,628. The records kept by theGeneral Commissariat for Polish Refugees of the Romanian Ministryof Internal Affairs mention 49,547 individuals of Polishcitizenship granted asylum until 4 October 1939 (including 23,035military). British sources estimate their number at 65,000individuals, including 23,500 soldiers and officers. The Presidentof the Polish Republic Aleksander Kwasniewski, in a discoursedelivered on 14 May 1996 in the Romanian Parliament, mentioned100,000 Polish refugees.

The author believes that it would be inaccurate to speak of aunanimously favorable attitude of the Romanian elite towards thePolish cause, and brings into discussion the duality of discourseand actions, rather than the political or public statements of thetime, which necessarily reflected a delicate internationalbackground and called for extreme caution in measures to betaken.

A serious debate on the situation of Polish officials takingrefuge in Romania in 1940–1944 is needed in Romanianhistoriography, especially as the topic has been a consistentsource of reproaches from Polish leaders.

An armistice in this region of memory seems impossible in theopinion of the author. Personal and collective experience can onlybe filtered through direct and preserved testimony. Memories ofthis captive collectivity include opinions according to which theonly recognition given to the Polish officials of the time had beenthat of their guilt for the defeat, and a durable feeling ofdiscontent about the forced residence imposed by the Romanianauthorities, which made it impossible for Polish refugees tocontinue to serve the cause of their dismantled fatherland.

6 SEPTEMBRIE 1939: CONSILIUL DE COROANĂ DE LA COTROCENI ŞINEUTRALITATEA REGATULUI

ROMÂNIEI MARI

DANIEL HRENCIUC

Relaţiile româno-polone în perioada interbelică (1919–1939) aupurtat inevitabil amprenta unui destin comun, care, de cele maimulte ori, a reiterat necesitatea unor abordări conjugate aleproblemelor geopolitice din Europa Centrală şi Răsăriteană. Situateîntr-o zonă geopolitică marcată, în mod determinant, de pericolulbolşevic, România şi Polonia au colaborat strâns pentru apărareaindependenţei şi integrităţii lor teritoriale1. În decursul anului1919, armata română va ajuta armata poloneză în eliberareaPocuţiei, teritoriu intrat, la un moment dat, sub ocupaţia trupelorucrainene2. Colaborarea militară a confirmat, cu acest prilej,obiectivele strategice comune ale celor două state în faţaintereselor revizioniste ale Rusiei sovietice. Răspunzând unei notetrimise de către Józef Klemens Piłsudski din 28 noiembrie/11decembrie 1918, prin care anunţa proclamarea statului polonezindependent şi dorinţa acestuia de a „stabili relaţii amicale cuRomânia”, guvernul român comunică printr-o notă că „Românii auvăzut cu bucurie Europa restabilind Polonia în drepturile sale şiindependenţa sa. O nedreptate evidentă a trecutului estereparată”3.

Regatul Român a recunoscut în mod oficial Polonia la 4 ianuarie19194, situaţie urmată în mod firesc de reluarea relaţiilordiplomatice – la nivel de legaţie – dintre cele două state –întrerupte timp de 123 de ani din cauza celor trei împărţiri alestatului polonez (1772, 1793 şi 1795). Acest eveniment a avut locla 9 iunie 1919, prin înfiinţarea Legaţiei României la Var�